La Iaşi, expoziţia de tapiserie Cela Neamţu – o sărbătoare a artei

Picture-1264Pe 1 septembrie 2008, ziua de început a anului bisericesc, la Galeria de Artă Dana din Iaşi a fost vernisată o nouă expoziţie de tapiserie a doamnei Cela Neamţu. Nume asociat cu cea mai importantă distincţie internaţională obţinută de vreun artist român – Medalia de Aur a Salonului Artiştilor Francezi 2006, evenimentul a atras un public atât de numeros, încât unii dintre participanţi au urmărit din stradă, graţie microfonului, partea sa de cuvântări.

Dar nimeni nu a plecat fără să se oprească îndelung în faţa tripticului care călătorise la Grand Palais de la Champs Elysées, pentru recunoaşterea de răsunet a artei contem-porane româneşti, a celor patru tapiserii destinate Complexului Ortodox de la Ierihon şi a celorlalte lucrări care, cum spunea cineva, transformaseră galeria într-o catedrală.

Cu un moderator de recunoscută eleganţă, criticul şi istoricul de artă Valentin Ciucă, discursurile au fost, fără excepţie, cele mai elogioase din câte am auzit la adresa unui artist plastic român. Dorana Coşoveanu, considerând că despre splendoarea lor, tapiseriile dnei Cela Neamţu vorbesc singure, s-a referit la efectul acestora – o terapie perfectă pentru lumea zbuciumată de acum – şi la locul pe care l-au cucerit – vârful piramidei în tapiseria românească, concurentă pentru Europa, America şi restul lumii. Artista, a povestit, lucrează greu şi cu tot sufletul, de aceea hotărârea de a dărui şapte tapiserii pentru cetatea ortodoxă din cel mai vechi oraş de pe pământ este admirabilă şi fără pereche: Nu cred că veţi mai întâlni un artist să-şi doneze creaţia şi sufletul pentru a arăta că în România aceasta se cheamă artă adevărată.

Plasticianul Ion Truică, animat de convingerea că trebuie să existe şi artişti credincioşi, care să se întoarcă la simetria, rigoarea, la regulile eterne ale artei, a vorbit cu admiraţie despre faptul că dna Cela Neamţu construieşte cu o credinţă absolută, crede în valorile cromatice pe care le desfăşoară într-o gamă de tonalităţi (24, poate 30) cum rar poţi să mai găseşti, duce mai departe structuri ale tapiseriei noastre vechi, într-un registru superior, lucrează cu îndârjire şi cuminţenie, cu dragoste de ţară şi are, în gândul şi în expresia plastică, sfinţenie. Evenimentul, a încheiat, este de excepţională valoare, o sărbătoare pentru Iaşi. La fel l-a apreciat şi prof. univ. dr. Gheorghe Macarie, apreciind şi albumul dedicat artistei de Dorana Coşoveanu drept unul din cele mai bune din istoria cărţii de artă româneşti. În ceea ce priveşte expo-ziţia, a mărturisit că îi evocă atelierul lui Brâncuşi din Oraşul Luminilor.

Despre dna Cela Neamţu a spus: Avem în faţă unul din marii creatori de tapiserie internaţionali, una din marile artiste ale lumii. Opera sa, sub semnul unui creştinism originar, cu atâta ardoare spre divinitate, este legată de reabilitarea sacrului în artă (după ce, de la 1502, cu ,,Răstignirea” de la Putna, tapiseria merge spre laicizare). Hrănind nevoia de îmbogăţire a sufletului cu valorile pierdute, creaţiile artistei ne duc într-o altă lume, care a existat. Finalul cuvântului a exprimat sentimentul dominant al participanţilor: ,,Vă mulţumim, Înaltă Doamnă a artei noastre şi universale!” Zidită în tapiseriile sale, în viziunea dlui Valentin Ciucă, Cela Neamţu vrea să comunice în infinit, întorcându-se deopotrivă spre sine însăşi, astfel că ideea de fereastră devine sinonimă cu libertatea, dar intervenţia criticului s-a axat cu precădere pe elogiul adus înaintaşilor – ,,punctul de la Putna”, Ştefan cel Mare (prin prezenţa atletului creştinătăţii într-una din ocniţe), Eminescu –, pentru ca în ultimă instanţă Cela Neamţu să ne trimită spre El, spre întâlnirea cu Dumnezeul din noi în raport cu marile mituri ale umanităţii.

Doamna Cela Neamţu, care a dorit să primească ,,binecuvântarea pământului natal, lucrările mele şi cu mine”, înainte de drumul celor patru spre Ierihon (Domnia Sa fiind originară din zona Iaşi) a mărturisit: ,,Mi-am văzut visul cu ochii!”

Ca şi soţul artistei, cunoscutul pictor Costin Neamţu, ca şi rudele de la Paşcani, ca şi proprietarul galeriei, ing. Mihai Pascal, ca şi artiştii plastici, scriitorii, intelectualii ieşeni prezenţi, participantele sucevene, Lucia Puşcaşu, preşedinta Filialei Suceava a Uniunii Artiştilor Plastici din România, şi semnatara acestor rânduri, au fost bucuroase şi mândre de-a fi trăit aievea întâlnirea cu o mare artistă într-una din acele clipe după care inima tânjeşte o viaţă. În cleştarul acelei clipe, rămân cât noi: un munte de flori, sute de corole cu mireasma şi culoare la apogeu întoarse spre păsările ţesute din lână de aur de harul artistei Cela Neamţu, o schiţă a Complexului Ortodox de la Ierihon într-un colţ şi în apropiere Înalta Doamnă, stând pe o banchetă ca într-un jilţ voievodal, în vreme ce în stradă evenimentul continua să-şi reverbereze strălucirea şi miriarde de ochi o priveau prin ferestrele sale aşteptând continuarea poveştii.

Doina Cernica

Prima doamnă a tapiseriei româneşti, la Iaşi

Eveniment de excepție la Galeria “Dana”, expoziția de tapiserie a artistei Cela Neamțu prilejuieste publicului din orașul nostru, dacă nu primul contact cu distinsa ieșeancă ce și-a onorat concitadinii și cu alte apariții anterioare – sigur surpriza unei compoziții cu lucrări în totalitate noi -, aspect subliniat și în prezentarea – și ea de excepție – a criticului Dorana Coșoveanu în cadrul vernisajului. Noi, dar încadrabile întru totul în permanențele spiritual-estetice ale unei opere care și-a cucerit o bine meritată recunoaștere, de fapt o supremație pe plan național, dar și locul distinct între vîrfurile ilustrând genul în arealul său internațional.

De la prima sa expoziție în străinătate, de mare succes (la Dusseldorf și în alte orașe ale Germaniei – 1983), la Bienala Internațională de Tapiserie de la Lausanne (unde a fost selectată între cei 51 aleși din 1115 candidați!), prezențele artistei în expozițiile individuale și colective în mai toate metropolele artistice ale Europei și Americii (între acestea, „personalele” de la New York și Washinghton – 1997) au înscris tot atâtea repere ale recunoașterii sale într-o ierarhie internațională a genului.

Noi ca execuție, lucrările expuse la Galeria “Dana” întrunesc coordonatele esențiale ale operei artistei. Este lumea miraculoaselor ei motive – ale Ferestrei, ale fastuoasei Păsări regale, ale Jocului, dar mai ales cele neprețuite ale Altarelor.

Fereastra în creația Celei Neamțu – topos al timpului istoric și legendei dar și al destinului individual, interludiu între aici și acolo, între spațiul cotidian-teluric si cel metafizic, acces spre speranță si simbol al accesibilității spre o lume nevăzută dar nu mai puțin reală – apare și de astă dată în plină de sensuri Fereastra pentru Lis.

Înrudite cu ciclul ferestrelor prin tratare, viziune stilistică dar mai ales consubstanțiale acelorași dominante spirituale, ciclul Altarelor evoluează sub semnul aceluiași zenit artistic al operei autoarei. Le-a fost dat celor mai pătrunse spiritual dintre tapiserii să fie și cele mai rafinate cromatic. Avem în față tapiseriile hărăzite mănăstirii românești a Ierihonului – tărâm biblic de vrajă și legendă, ale carui nivele de locuire și civilizație umană arheologii le-au eșalonat de-a lungul a nu mai puțin de zece milenii…

Altarele din tapiseriile Celei Neamțu structurează monumental materia, subsumîndu-o aceluiasi har al sacralității și mântuirii. Nu stii ce să admiri mai mult la aceste ample compoziții – virtuozitatea de maestru al texturii, contrastele tonale fremătând de sfințenie, de iubire și dramă, rafinamentul blajin al culorii sau grandoarea calmă a întregului ansamblu.

Sentimentul sacrului, eșalonat în ultimele patru secole într-o continuă scădere (nu numai în artă) iar astăzi la mulți în mare măsură aproape pierdut, cunoaște în lucrările Celei Neamțu o miraculoasă resuscitare. Autoarea intuiește și soluționează, compensativ-artistic, într-o lume de incertitudini și nesiguranță, această nevoie de sacru a omului contemporan (fie el credincios de rând sau intelectual-ateu). Actul artistei este unul de recuperare și relegitimare (artistică) a acestei dimensiuni spirituale. De la broderiile Putnei lui Ștefan cel Mare, la noi, nici un artist n-a mai trăit și întruchipat sentimentul sacralității în artă la cotele de sensibilitate relevate în tapiseriile Celei Neamțu.

Între ctitorii tapiseriei moderne (Jean Lurcat, Sophie Arp etc.), se află, după un impresionant palmares de experiențe si expoziții, recompensate pe plan național și internațional, si ilustra noastră compatrioată – Cela Neamțu. S-o salutăm cum merită!

Gheorghe Macarie

O retrospectivă remarcabilă

Pe 18 iulie, la Galeria de Artă „Frezia” din oraşul Dej, marea tapisieră Cela Neamţu, cel mai titrat nume din arta textilă românească, autoare a unei opere recunoscute pe mai multe continente, figurînd în colecţii particulare din ţară şi din străinătate, artist răsplătit cu numeroase şi importante premii şi distincţii, a deschis, în prezenţa Preasfinţitului Vasile Someşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, şi a unui numeros public, o expoziţie cu 20 de tapiserii.

Înaltul ierarh a acordat două diplome de excelenţă din partea Mitropoliei Clujului soţilor Cela şi Costin Neamţu (cunoscutul pictor) pentru implicarea în activităţile caritabile patronate de Biserica Ortodoxă Română, în campania de strângere de fonduri pentru Centrul de Îngrijiri Paliative ,,Sfântul Nectarie”.
Trebuie menţionat şi faptul că în acest iulie s-au împlinit 14 ani de la inaugurarea respectivei galerii de artă care, de-a lungul anilor, şi-a cîştigat un bun renume graţie organizării a peste 150 de evenimente plastice.

De aceea, organizarea unei retrospective de-o asemenea anvergură, cu tapiserii de Cela Neamţu, unele expuse în centre culturale renumite din afara ţării, într-un circuit itinerant, n-a făcut decît să confirme că în acest spaţiu expoziţional valoarea este autoritară, vizibilă.

Artist universal, venit din particularul-fabulos-tradiţional al Moldovei (satul Piciorul Lupului – ce nume superb din poveştile populare spuse la gura sobei!), de aproape jumătate de secol, Cela Neamţu a păstrat cu iubire cutumele imagistice şi cromatice ale ţinutului naşterii, meşteşugind într-o tehnică hautelisse, dificilă, anevoioasă şi uimitoare, o operă monumentală, în care perfecţiunea capătă şi vocaţia modernităţii. Astfel, copila plecată din satul natal cu tot cu miracolul datinilor în suflet a reuşit, şlefuind şi stilizînd, vopsind şi înnodînd bob cu bob, fir cu fir de lînă, cu o acribie pe care numai conştiinţa harului şi a misiei o dau, să ţeasă o emoţionantă operă.

Sentimentul cosmic al eternităţii, lumina icoanelor ţărăneşti, miticul, fabulosul, natura cu frămîntările ei ciclice, sacrul sunt motive care apar în lucrările Celei Neamţu, măiestrite şi desăvîrşite.

A privi cu ochi profani, cercetînd doar virtuţile artistice ale unei asemenea creaţii, înseamnă o insuficientă receptare, fiindcă opera Celei Neamţu este o operă morală exemplară şi necesită multiple nuanţe şi unghiuri ale privirii. Fie că e vorba de Porţile Ierusalimului, donate „aşezămîntului românesc de la Ierihon” (la 30 de km. de Ierusalim) pe care pelerini din întreaga lume le admiră (la galeria din Dej au fost expuse bannere care reproduc aceste lucrări), sau despre Ferestre, Păsări, Altare, Zodii, Heruvimi ş.a.m.d., tapiseriile ne vorbesc despre magia vieţii, armonia celestă şi energiile logosului.

Atunci cînd artista combină tehnica hautelisse (ţesătura pe verticală) cu „broderiile” („noduri tainice şi enigmatice” bucovineşti preluate din generaţie în generaţie de la strămoşii noştri), lucrările capătă un plus de înaripare şi de farmec. Spiritul picturii murale al mănăstirilor din Nordul Moldovei se regăseşte atît în faptul cromatic, cît şi în raportarea la sacru, la simboluri şi la semne.

Albastrurile, ocrurile, roşurile, pămînturile, alburile, griurile, multe regăsindu-se şi în scoarţele ţărăneşti, au ritm, claritate şi varii străluciri.
Pe un artist atît de complex şi atît de implicat în spiritualitatea cetăţii este aproape redundant să-l mai defineşti şi e superfluu să-i mai discuţi imaginarul, cu superlative, fiindcă el este intrat de mult în conştiinţa publică cu toată încărcătura valorică. Dar Cela Neamţu este şi o conştiinţă civică de excepţie, ceea ce o deosebeşte de mulţi dintre confraţi.
O expoziţie semnată Cela Neamţu, oriunde ar fi găzduită în lumea aceasta: într-un spaţiu umil şi anonim, într-un spaţiu sacru, într-unul generos şi recognoscibil sau sub cerul liber, naşte bucurii, emoţii şi o extraordinară linişte interioară, înfrumuseţată de muzici îngereşti.

Ceea ce este demn de atenţie în circuitul expoziţional românesc de azi (subliniez acest lucru) este că peste tot în ţară, în oraşe mari, cu tradiţie culturală semnificativă, dar şi în oraşe mai mici, însă cu aspiraţii şi potenţial cultural redutabil, se întîmplă evenimente vizuale ce contrazic mult hulitul autism faţă de actul artistic remarcabil.
Totul este să nu trecem pe lîngă ele nepăsători.

Iolanda Malamen

Ceasul astral

Pe Cela Neamţu am numit-o într-un film pe care i l-am dedicat “pasărea măiastră a tapiseriei româneşti”. Zicerea mi-au inspirat-o păsările cele fermecate din tapiseriile sale ţesute sau brodate, zburătoarele care cântă şi încântă frumuseţea. În vreme ce le plăsmuia la războiul de ţesut cu un fel de înaripare sălăşluitoare în făptura creatorilor de stripe şi cu iscusinţă şi răbdare de meşteră ţesătoare din cele născute să fie aşa, Cela şi-a pus ea însăşi aripi şi a început să plutească cutezător peste pajiştile tapiseriei, cele vrăjit policrome şi pline de florile fără de număr ale grădinii Raiului.

IMG_1624

Dar drumul până la acest năzdrăvan zbor a fost unul golgotic. Cela s-a născut pe un picior de plai, pe-o gură de rai, în 16 iulie 1941, în urmă cu 70 de ani, ce se vor rotunji peste câteva zile. A văzut lumina într-o casă de oameni râvnitori şi cu frica lui Dumnezeu, pe o coastă a dealului Repedea, Acropolea Iaşilor, la Piciorul Lupului. Tata era ceferist. Îşi ridicase casa chiar lângă calea ferată, în apropiere de intrarea în tunelul Bârnova. Avea în grija sa schimbarea acelor şi a barierei. Mama, casnică, se caracteriza prin dârzenie, purta în gene frumosul şi avea din belşug vocaţia familiei, proverbială pentru femeile României acelor timpuri. Locul copilăriei şi copilăririi era unul mirific, atmosfera casei – caldă. Toate păreau a se rândui în matca cea prielnică. Însă se pornise războiul şi chiar dacă cei din seminţia Grigoraşilor nu-i simţiseră pârjolul, acesta i-a atins în cele din urmă amarnic. S-a petrecut în fierbintea vară a retragerii şi ocupării ţării din 1944. Tatăl obţinuse un vagon şi, conform ordinelor, îşi evacuase familia, nevasta şi copiii. În apropiere de Focşani, o bombă a lovit trenul exodului. I-a frânt Celei un picior şi a ucis-o pe una dintre surori.

Cu o forţă a oamenilor croiţi să înfrunte destine maştere, familia Grigoraş a intrat în lupta grea a supravieţuirii şi recuperării. Cela, grijită cu dragoste parcă nemărginită de părinţi, mai ales de mamă, şi-a canalizat toate energiile găsirii rostului şi temeiurilor existenţei. Salvarea a venit dintr-un dar al lui Dumnezeu. Copila fusese hărăzită cu simţul frumosului şi se consacrase încă de atunci slujirii acestuia. Remarcaseră harul şi profesorii cei mari ai Iaşilor, chirurgii Franke şi Chipail, cei care o vindecaseră şi o redaseră vieţii. Cela, neîntrecuta desenatoare a Liceului “Oltea”, nu reuşise din primul foc la Institutul “Grigorescu” şi se gândise să îmbrăţişeze cariera medicală. Cei doi doctori, care-i citiseră chemarea, o sfătuiseră să nu renunţe la drumul sortit. Mai mult, l-au rugat pe pictorul Nicolae Popa să-i dea nişte lecţii, ce i-au fost de mare folos. Încercarea următoare la institut s-a încununat de succes. Şi aşa s-a deschis calea şi a urmat suişul. Nu uşor, nu deodată desluşitor. Primii ani au fost cei ai picturii de şevalet. Tablourile acelei perioade, păstrate cu afecţiune în casa părintească de la Piciorul Lupului, vădesc forţă şi un fel particular de a vedea lumea într-un fin pendul între clasicitate şi un expresionism de coloratură nordică.

Dar nu aici era locul ei. L-a descoperit în ultimii ani de institut, mergând la Mănăstirea Putna, acolo unde se află câteva dintre tezaurele tapiseriei româneşti şi acea capodoperă care este “Acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop”. La Putna a trăit ceasul astral al iluminării drumului de umblat. Şi a mers pe acesta îndrăzneţ, tenace. Treptat, treptat, şi-a croit calea lactee, ducând în suflet lumina cu care se împărtăşise la Putna. Şi-a conceput ciclic opera. A logodit haute-lisee-ul cu broderia într-o expresie şi viziune proprii. A gândit creaţiile sale ca pe nişte iconostase, fie că era vorba de “Ferestre”, “Păsări”, “Hrisoave”, “Arheologii”. Monumentalitatea şi-a zidit casă durabilă în tapiseriile sale solare. Grandiosul se leagă organic cu detaliul revelator şi meşteşugit lucrat. Astfel se aşterne peste aceste plăsmuiri pecetea originalităţi. În general, chiar în lucrările de mici dimensiuni, în miniaturi, spaţialitatea amplă frapează. Urieşescul, atât de caracteristic Celei Neamţu, este îmbietor, prietenos, pentru că tapiseriile sale sunt scăldate într-o lumină ce te cuprinde.

Lumina este interior izvorâtoare, ca şi cea din icoanele meşterilor bătrâni. Arta sa e adânc impregnată de duhul religios al incintelor sacre ale Ortodoxiei româneşti. Tapiseriile au sclipătul odăjdiilor de preţ. Multe narează istorii cu sfinţi şi recompun în forme ingenioase motivele arhetipale ale arhitecturii bisericeşti. De altfel, Cela Neamţu şi-a petrecut ultimul timp migălind la un ciclu împodobitor, “Ferestrele Ierihonului”, pentru Aşezământul Românesc din Ţara Sfântă, unde vor fi trimise în viitorul apropiat.

Cela Neamţu a reuşit să distileze toate aceste elemente invocate aici în retorta sufletului ei sensibil. A dat la iveală o operă care impresionează prin suflul epic, dar şi prin emoţia degajată dintr-un lirism funciar. Aceste atribute creatoare îi conferă un loc între corifeii genului nu doar în România. Premiul cel mare al Salonului Internaţional al Artelor de la Paris din 2006 se constituie ca o dovadă de netăgăduit a acestei universalităţi.

În ceasul acela înalt al bucuriei trăit în capitala luminilor, gândul Celei, îmi place să cred, s-a dus săgeată şi spre Putna, în amintirea orei astrale a revelării vocaţiei. Sub semnul acestei fericite bătăi de ornic s-a temeinicit întreaga sa lucrare artistică, viaţa sa. O existenţă ce se reazemă solid, alături de trudă şi creativitate, dominante existenţiale fundamentale, pe neuitare şi recunoştinţă faţă de cei care i-au brodat cărarea, părinţii, fraţii şi surorile, soţul, copiii şi nepoţii, înaintaşii, semenii, adică raţiunile ei de a fi şi fiinţa.

Grigore Ilisei

Revelaţiile tapiseriei

Tapiseria – imagistică în fire de aur, de lînă ori din alte materiale – e „pictură“ cu statut particular. Tapiseria artistică – stimulată, în Renastere si mai tîrziu, de către mai marii epocilor, lansată în saloane celebre, fusese un indicator al somptuosului, al bogătiei si al retoricii de curte. Tapiseria de altădată însemna optiune pentru frumosul ambiental, înfiintînd cadrul adecvat grandorii.

Patruzeci de ani de cînd Cela Neamtu, initiată intelectual la Iasi, formată estetic la Bucuresti (unde-si are atelierul), actionează programatic întru cultivarea unei arte care, în Putna stefaniană, cunoscuse un moment de referintă. Perseverenta, harul si pacienta moldovencei pornite în lume de lîngă Iasi, dintr-un spatiu cu însemne evocatoare sadoveniene, relevă, pe de o parte, adeziune ontică la permanente, la spiritul înaintasilor, pe de alta disponibilităti sintetizînd ethosul unui Eu născocitor.

La Cela Neamtu, motivele consacrate, tipice, punctînd mentalităti arhaice, devin – gratie reasezării lor în cifru personal – creatii esentializate; evocări în linie tonală legendară. Timpului fizic plurisecular, stabilizat, i se suprapune expresiv un timp melodic reverberînd liric. Ceremonialul, repetitivul, mostenitul, conventiile în interactiune, acestea transcend în cînt si poezie.
Trecute prin filtrul selectiv al artistei, idei si reprezentări reapar în ipostaze vădit proaspete; privitorilor li se propune sistematic un figurativ tandru, în lumină nouă; sonorităti de care – pînă la ea – fuseseră lipsiti. Discursul plastic, sprijinit pe simetrii si ritmuri pregnante, îsi asumă o functie superior-initiatică balansînd unduitor între vizibil si bănuit. În luna mai a acestui an, creatoarea se confesa succint: „Sunt un om obisnuit care face lucruri neobisnuite; har pe care m-am străduit să-l completez muncind si instruindu-mă (…) Trebuie să fii un foarte bun desenator, un foarte bun colorist, chiar si un foarte bun sculptor…“. O intensă nălucire ducînd spre inefabil, pasionalitate si extatism metafizic prezidează fericit la originea compozitiilor sale de rapsod si arhitect. Desenul, totdeauna în linii curbe, totdeauna laconic, reductionist, în prelungirea noimelor folclorice, relationările între volume si cîmpuri conexe asigură originalitatea actului narativ.

Pe scurt, cromatismul vibratil, constant luminos, tine de o poetică savantă în care pulsează rezonantele unui psihism senin, geometric. Simfonismul său coloristic, refractar crizelor dramatice, invită dincolo de profan, înlesnind contemplarea, pregătind parcă dialogul cu divinul.

Sigur este că Fereastra, totdeauna elocventă, despicătură verticală în zid, are – la Cela Neamtu – pe lîngă destinatia arhitectonică – functie plurală. E o metaforă simbolică obsedantă, frecvent reluată în variante cu destin poetic. Monumentală, alungită, ademenitoare, fereastra comportă nu doar două dimensiuni, ci trei. Pe scurt, exteriorul cată spre interior, mai precis spre spatiul misterios în care veghează însusi Dumnezeu. Dar dincolo de afară si de înăuntru mai e ceva: înaltul – reper ascendent spre cer. Divinul, transcendentul, absolutul, repere corelative, se adresează fără cuvinte sufletului căutător de puritate. Patru din cele sapte tapiserii de dimensiuni ample (250/150 cm) – unele în lucru –, tapiserii-ofrande pentru „Asezămîntul românesc“ din Ierihon (Israel), construit anii acestia, se înscriu memorabil în seria Ferestre. Tapiserii în tehnică haute lisse, cu margini înfătisînd chipuri sacre în notă bizantină. Întrebare: Cîte ferestre a imaginat, în totul, Cela Neamtu? Vreo cîteva zeci – printre care: Ferestrele inimii, Ferestrele cerului, Ferestrele Iasului, Fereastră manuelină, Fereastră pentru Luceafăr, Fereastră pentru Ana, Altar pentru părintii mei, Raze de lumină – toate în desfăsurări poematice complementare; în spiritul ideii de ciclu, toate duc spre un centru cumulativ: sacrul. Un cuvînt despre chenarele în torsadă, ca niste frînghii împletite; astfel de torsade îsi asociază, de regulă, detalii vegetale, frunze si ciorchini de boabe.

În rezonantă directă cu ferestrele, de observat Raza, prezentă diafană, magică, însufletind (feeric) suprafetele si imprimînd materialului textil (tapiseriei) luciri mirifice. Arcada (sau bolta) cheamă la reprezentări curbe, atît de caracteristice rafinatei artiste. În ansamblu, creatiile sale se constituie într-un recital de laudă adresat înaintasilor, constructorilor de stil românesc. Nu o dată, Cela Neamtu se întîlneste – utilizînd instrumente proprii – cu V. Voiculescu (cel din Poeme cu îngeri) ori cu Ion Pillat (din Biserica de altădată). La fel cu acestia, ea merge spre arhetipuri, le descifrează; transpar, în tapiseriile sale, ecouri uitate, voci din prag de lume; pe aproape îi este un Blaga-gînditor vorbindu-i de „orizonturile inconstientului“. Din puncte si noduri textile, contemporana noastră construieste si adună îngeri, serafimi, icoane in vibrato; tentată de simboluri, ea reinterpretează semnele zodiacale.

În traditie ornitologică Pasărea oscilează necontenit între pămînt si cer; păsările Celei Neamtu apartin însă, mai degrabă, pămîntului. Impresionează fabulosul, fantasticul, festivalul de Păsări flori, Pasărea imperială, Pasărea regală, Pasărea diminetii, decorativul fonic din Sfat în crîng. Lumina paradisului a căzut pe pămînt favorizînd o Pax magna – pace năzuită anterior de Blaga. Niciodată tristete metafizică; niciodată ardere si flăcări ca la acestia, ci exultantă si uimiri. Apropiate paradisului eminescian si candorii, figuratiile sale de acest gen bat spre esoteric si miraculos. Penajul sau – cum scria Eminescu – penetul e obiect de scînteieri cromatice; coada Păsării regale, cu irizări de poveste, face palpabilă minunea.

Cele mai multe tapiserii ale Celei Neamtu figurează în muzee si colectii de peste hotare. Cele pe care le-am admirat (în expozitia din septembrie), la Iasi, sînt mostre de virtuozitate în absolut. O sumedenie de premii, între care, recenta „Medalie de Aur“ a Salonului Artistilor Plastici Francezi (editia 217, Paris) ratifică pozitia de prim-plan a unei mari creatoare.

Constantin Ciopraga

Cela Neamţu şi triumful tapiseriei

Considerată multe secole un obiect pur decorativ, menit să umanizeze interioarele mai cenuşii sau să le dea un plus de strălucire şi splendoare narativă celor somptuoase, tapiseria şi-a depăşit pînă la urmă acest „handicap” interpretativ, bucurîndu-se, începînd din a doua jumătate de secol 20, de o asimilare categorică în familia artelor majore. La asta au contribuit proteismul inepuizabil al procedeelor de lucru şi stilurilor, tematica extraordinar de complexă, materialele cu varii structuri şi, nu în ultimul rînd, posibilitatea lor de vizualizare în expoziţii, muzee, sedii de instituţii cu impact internaţional ş.a.m.d.

IMG_1051

La fel de complexe au fost şi reacţiile pozitive ale criticilor de artă, care au acceptat atît schimbările, cît şi continuarea nefastidioasă a normelor ei tradiţionale şi funcţionale. Mulţi dintre pictori şi sculptori au ieşit măcar o dată din slujirea propriei vocaţii, aplecîndu-se cu fervoare şi asupra tapiseriei. Dacă ar fi să amintim (asta numai la noi) pe Şerban Gabrea şi Florin Ciubotaru, cunoscuţii pictori români, creatorii uneia dintre cele mai impresionante tapiserii din istoria mai recentă a artei universale, aflată în incinta Teatrului Naţional Bucureşti, sau pe Nelu Bănulescu, alt pictor care a alăturat operei sale şi tapiseria, ne dăm seama că această zonă a artei este una care focalizează, interesează şi fertilizează.

Un remarcabil artist român, tapisiera Cela Neamţu îmi dă prilejul deloc convenţional, după ce am petrecut cîteva zeci de minute împreună în atelierul său incredibil de mic, din centrul Bucureştiului, îmbibat de esenţele şi respirările lucrului, să mă opresc o clipă asupra operei sale, întinsă pe cinci decenii. Schiţe, fire de lînă, nelipsitul război de ţesut, albume, semne ale unei frecvente şi febrile prezenţe ale artistei în acest habitaclu, pe care îl stăpîneşte aproape casnic.

Nu se poate vorbi despre arta ultimelor decenii româneşti fără a pronunţa numele Celei Neamţu, aşa cum nu se poate vorbi cu mărinimie despre zbor fără a vorbi despre aripile care-l măsoară.
Zecile de expoziţii din ţară şi din străinătate, premiile şi distincţiile cu care a fost răsplătită, existenţa unor lucrări în colecţii particulare de pretutindeni şi, nu în ultimul rînd, comentariile entuziaste ale criticilor de artă români şi străini sunt argumente solide pentru locul pe care istoria artei i l-a rezervat încă de pe acum.

Prolificitatea şi profunzimea operei sale, ţîşnite din luminozităţi şi pasiuni tradiţionale, vorbesc despre: măiestrie, consacrare, unicitate, inteligenţă şi expresivitate. Triumful recunoaşterii a venit cum nu se putea mai firesc, iar numele său este alăturat astăzi celor mai de seamă nume ale tapiseriei româneşti şi europene.

Piciorul Lupului (ce sintagmă de poveste!), judeţul Iaşi, este satul din care Cela Neamţu a plecat în lume, spre sfîrşitul copilăriei, ca să împlinească un destin care îmbinase pînă atunci mirificul şi fabulosul cu accidentalul tragic. A plecat încărcată cu vraja zonei şi cu autenticitatea cromatică a cusăturilor ţărăneşti pe retină. A plecat hotărîtă să ţeasă, în această lume plină de iluzii şi de reacţii vindicative, minunatele ei poeme-metaforă, într-o simbolistică asumată lucid, răspîndind fără saţiu rostirile, bucuriile şi încîntările. A poposit la început într-un deşert al ideologiei sumbre, l-a trecut cu bine după aşteptări şi, poate, frustrări, acomodîndu-se, simplificînd şi căutînd noi ritmuri, dialoguri, migăliri şi vertijuri creative. Cela Neamţu a început să lucreze în tehnică mixtă (broderie şi suspensii de fire) cu elemente de ornamentică şi jovialităţi ludice. A trecut apoi la evenimente istorice (ciclul HRISOAVE). A ilustrat cu nobleţe şi iubire vegetalul şi animalul mitic şi arhetipal (FLORI, PĂSĂRI, ROADE, CRÎNGURI) cu turbulenţe senine şi delicate luxurii. Au urmat spaţialităţile semnificative şi concentrarea spirituală (FERESTRE, ALTARE, CATEDRALE, ICOANE), celebrînd echilibrul, desenul avînd rigurozitate solemnă şi o tăietură perfectă.

Războiul de ţesut a fost motorul pe care vocaţia, pasiunea şi concentrarea spirituală şi emoţională l-au făcut să lucreze neobosit la cotele cele mai înalte ale gîndirii şi imaginarului artistic. Ataşată tehnicii haute lisse, cu rădăcini bine definite în meşteşugul tradiţional, artista şi-a construit cu cerbicie şi disciplină aproape monahală, din firele de lînă vopsite tăinuit, răsucite şi înfipte în trupul războiului ca seminţele pe un imens ogor, rodul magic al visărilor şi certitudinilor.

Creator care a recuperat şi şi-a asumat tradiţia întregii istorii a tapiseriei, Cela Neamţu a pus totodată în ecuaţie viziuni şi contemplări cu multiple rosturi palpabile. Ea nu s-a rătăcit printre iţele încîlcite ale unor himere profan-seducătoare, ci, cu o remarcabilă vigoare corectivă, a reluat un drum început cîndva, cu multe secole în urmă, şi i-a adăugat pavajul strălucitor al propriului har.

Tapiseriile Celei Neamţu, în arta românească, au deschis o sumă de plăsmuiri şi de trăiri care, fără să ne ferim de cuvintele mari, fac din creaţia ei o operă universală, erudită.
Ocrurile, brunurile, albastrurile puternice sau difuze, gamele de roşuri, griurile patinate reprezintă în sine un capitol special prin însoţirile lor rafinate. Munca intensă şi dificilă din ultimii ani la copleşitorul ciclu PORŢILE IERUSALIMULUI conţine în ea ceva dramatic şi misterios din confruntarea unui mare artist cu timpul religios şi istoric.

Iolanda Malamen

Atelier de creaţie

IMG_5944Expoziţia “Atelier – Cela Neamţu”, de la Muzeul de Artă Vizuală, adduce pe simeze lucrări recente ale uneia dintre personalităţile de marcă ale artei contemporane româneşti care şi-a definit, prin creaţia sa, prin participările frecvente la concursuri şi expoziţii naţionale şi internaţionale de tapiserie, un loc de excepţie în tapiseria contemporană românească.

În 1966, Cela Neamţu absolvea Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti şi în acelaşi an îşi făcea debutul expoziţional la Galeria “Orizont”. În cele patru decenii care au trecut de la debutul său, evoluţia Celei Neamţu s-a remarcat printr-o remarcabilă unitate a concepţiei vizuale şi a mesajului plastic. Moderniatea abordării se afirmă mereu într-o strânsă corelare cu repere ale tradiţiei:tradiţii ale tehnicii acestei arte nobile şi străvechi care este tapiseria şi simboluri care înglobează în substanţa lor semnificaţii cu valenţe perene.

“Arcadele”, “Coloanele”, “Păsările măiestre”, “Razele de lumină”, “Altarele” – impugn prin discursul plastic coerent şi prin monumentalitatea formelor adresate unor spaţii şi perspective de o largă respiraţie. Claritatea construcţiei imagistice provine adesea din cultivarea unor scheme compoziţionale bazate pe simetrie, amintind astfel prestanţa unor structuri clasice însoţite, în mod evident, de conotaţiile ideatice specifice.

Sensul ascendant al coloanelor, arcuirile de cupolă ale ferestrelor sau altarelor devin, în tapiseriile Celei Neamţu, sugestii ale legăturilor cu un univers unde guvernează o ordine superioară către care se îndreaptă aspiraţiile spiritului uman, într-o permanenţă ce depăşeşte contingentul timpurilor.

În acest context, frumuseţea şi rigoarea geometrică a formelor dezvăluie pulsaţiile unei vitalităţi interioare datorită culorii şi în special daorită acelei magii a luminii prezente în compoziţii; modul de dozare şi e ritmare a tonalităţii reci şi calde, dar şi alternanţa dintre suprafeţele cu materiale diferit prelucrate (haute-lisse, broderie, colaj, etc.) ce absorb sau degajă lumină fac parte dintr-o subtilă ştiinţă a artistei de a crea o atmosferă poetică. Reunind opere finite şi schiţe de concepţie, expoziţia deschisă la Muzeul de Artă Vizuală se doreşte o incursiune în acest univers al creaţiei, în laboratorul artistei, punând în evidenţă câteva coordinate ale lucrărilor Celei Neamţu: vocaţia sintezei dar şi cea a unei sensibilităţi şi a unei inventivităţi de unde nu lipseşte disciplina meseriei.

Sugestiile culturale ale simbolurilor concepute de ea – “Raza de lumină”, “Coloanele”, “Arcada”, “Cântecul”, etc. – sugerează o filozofie a existenţei unde lumina, frumuseţea compoziţiei şi bogăţia coloritului proclamă o fermă încredere în valorile superioare ale spiritului uman.

Coeziunea între aceste idei şi modul de a le transpune în imagine – monumentalitatea, eleganţa formelor, rigoarea execuţiei, dialogul cu spaţiul, lirismul reţinut, interferenţa figurativului cu abstractul – constituie secretul artei sale care exprimă simţul armoniei şi al echilibrului.

Mariana Tomozei Cocoş

Recomandare pentru premiul Ioan Andreescu al Academiei Române – Cela Neamţu

IMG_6763Există la Cela Neamţu un aplomb al seninătăţii neatinsă de reversibilitatea circumstanţială a timpului. Artista nu a avut niciodată sfiala începuturilor adiacente sau dibuitoare. În tot ceea ce face, etapele evolutivese succed cu o siguranţă de sine lipsită de efecte spectaculoase. Atmosfera festivă, de o gravă solemnitate, pe care compoziţiile sale o propagă este discret învăluitoare, ca o bunăvestire.

Cu Cela Neamţu timpul a avut întotdeauna rabdare, pentru că niciodată nu i-a cerut-o. Opera sa nu este motivată causal în concretul biographic al vieţii ci izvorăşte, pur şi simplu, cu spontaneitatea sărbătorească a naşterilor fără dureri. Măreţia implicită se arată a fi în firea lucrurilor. Artista este o laborioasă a tăcerilor fertile, o Penelopa pentru care Ulise soseşte seara. Neaşteptat. Antidestinul nu i-a descoperit, niciodată, călcâiul vulnerabil lăsând impresia că nici nu l-ar avea. De aceea, poate, loviturile au ricoşat, intimidate, din start. Prolificitatea uimitoare nu este dată de varietatea superficială a motivelor ci de excelenţa lor funciară. Necăutată cu orice preţ, dar descoperită la timp, unicitatea survine neaşteptat, ca o stare de graţie, care nu se teme de anonimatul anodin.

Remarcată, cu brio, încă de la debut, prezenţa sa în expoziţii personale, manifestări de grup, cu program sau întâmplătoare, saloane naţionale şi internaţionale, i-au adus de timpuriu o glorie deplin meritată. Beneficiind de o empatie solară, Cela Neamţu, prin evoluţia sa, de o liniaritate exemplară, fără dibuiri sau încleştări patetice, a lăsat, în permanenţă, impresia că ştie ce vrea, de unde vine şi încotro se îndreaptă efortul său.

Parcă ar fi fost singură pe o tablă de şah, în dubla ipostază de partener şi adversar totodată, dejucând uneltirile malefice ale antidestinului, care bătea mereu în retragere, în derută, pe două fronturi, incapabil să arbitreze. Întotdeauna, antidestinul era astfel obligat să-I facă jocul şi paradoxal, chiar să se bucure el însuşi de superbia întâmplării. Cela Neamţu se afirmă în cadrul unui clasicism a cărui modernitate ignora decadentismul subiacent (dar nu inerent) al acesteia. Aşa se explică empatia solară, luminoasă, fără să fie orbitoare, a romantismului său implicit, care nu se lasă niciodată atins de vreo boare expresionistă. Unice, în felul lor, şi nu numai, Ferestrele şi Porţile, Palatele şi Catedralele, Păsările odihnindu-se sau plimbându-se pe vânt, evocă, fiecare în parte, paradisul nepierdut dar aflat întotdeauna în orizontul palpabil al privirii. De aceea, în faţa operei sale nu se poate vorbi de o nostalgie a paradisului ci de iminenţa lui.
Iată doar câteva repere menite să contureze profilul inconfundabil al unei personalităţi unice, în contextual internaţional al vieţii artistice contemporane. Ne înăduim să subscriem, cu toată căldura şi convingerea, la încununarea academică de prestigiu pentru care a fost recomandată.

Octavian Barbosa

Rafinamentul tapiseriei

SKMBT_C28013022015340Arta tapiseriei ţine întotdeauna de nobleţe. Ea îşi identifică originile în mediul culturii tradiţionale şi se exprimă în alesături sau textile de interior de la covoare, păretare sau lăicere până la arta broderiei şi vestimentaţia aulică de uz curent sau de ceremonie. Tapiseria a ilustrat în cazul nostru o sinteză formal-cromatică bazată pe îndelungi cristalizări stilistice în acord cu o filozofie marcată de raporturi cordiale cu natura. Simbolismul la care s-a ajuns în timp ţine seamă de elementele universului unde aştrii compun o cosmogonie, vegetaţia o şansă a vieţii. Semnele soarelui şi ale lunii, arborele vieţii, simbolurile zodiacale devin, toate, chintesenţa plastică a unor concepţii asupra lumii. Puterea creatorilor anonimi de a sugera prezenţa cosmosului derivă din şlefuirea milenară a minţii capabilă să transceadă orizontul iluzoriului în semnele unei autentice mitologii.

Cela Neamţu, una dintre cele mai reprezentative creatoare de tapiserie din artele decorative româneşti de astăzi, face din experienţa ei culturală ieşeană şi din atitudinea faţă de tradiţie elementele de sprijin în dezvoltarea unui parcurs creator marcat de originalitate prin viziune şi exemplar prin rafinamentul simbolurilor noi pe care le-a adăugat patrimoniului deja existent. O licenţă în arte consacrată şcolii de broderie de la Putna a valorificat tradiţia aulică şi a identificat în expresie ceea ce a devenit prin ea punctul de la Putna. Conştientizarea faptului că fiecare generaţie amplifică semnificativ posibilităţile de exprimare a permis ieşirea din rigorile manifestate uneori inerţial ale tradiţiei şi trecerea într-un alt registru de comunicare simbolică. Cultura populară şi medievalitatea sunt punctele fixe ale unui eşafodaj pe care se poate clădi estetica unei arte aflate într-o permanentă relaţie cu socialul şi nevoile omului de a-şi gestiona intimitatea în dialog cu bunurile simbolice. Tapiseria franceză, occidentală în general, poate părea frivolă prin scenele ei somptuoase cu serbări galante sau scene clamoroase de amor sau cavalcade vânătoreşti şi ţin, în general, de capacitatea de a iscodi tainele eterne ale lumii. Or, în cazul nostru stilizarea semnelor universului indică accesul la metafizică.

Expoziţia recentă de la Bârlad a reiterat discuţia despre capacitatea tapiseriei de a participa la configurarea ambientului modern, relaţia cu spaţiile definite prin îndrăzneală arhitecturală şi materialele puse la dispoziţie de tehnologiile moderne. Demonstraţia Celei Neamţu sugerează tocmai o formă de complementaritate firească cu modul modern de a stabili datele unui dialog în spaţiul individual, privat sau cel public. Tapiseria are în astfel de împrejurări rolul de a umaniza si individualiza prin personalizare un loc şi a-i conferi nobleţe. Printre exponatele de acum am remarcat noi variante ale atât de celebrelor ei Ferestre, simboluri evidente ale relaţiei dintre elementele primordiale: pământ, aer, foc, conexate ideii de poezie a spiritului. Ferestrele ei fac conjuncţia dintre aici şi dincolo, real şi imaginar. Pe sub arcul torsadelor păşim în teritoriile visului şi descoperim cu uimire un parcurs ideal al omului, terestru prin limite biologice, astral prin aspiraţii şi destin. Nota brâncovenească a construcţiei plastice face şi ea trimitere la individualitatea unui stil şi la capacitatea tapiseriei asociată cu broderia de a genera impresia de fastuos.

În conexiune cu punctul de la Putna, se remarcă miniaturile artistei, premiate adesea în străinătate, ciclul semnelor zodiacale fiind exemplar. Fiecare centimetru din lucrare dezvoltă armonii cromatice rafinate şi elocvente în subtila arhitectură interioară şi sugerează monumentalitatea detaliului. Tot astfel pot fi privite glosele pe tema Păsărilor măiestre, veritabile fantezii privind zborul, lumea fascinantă şi adevărată a basmelor. Inteligenţa şi culturalitatea o fac pe Cela Neamţu să tatoneze şi universul abstractului, ciclul de Semne nefiind altceva decât propensiuni în universul posibilului, plasat dincolo de stricta vizualitate. Geometria formelor aleatorii are ritm şi consistenţa materialităţii, firul de lână, ţesut sau brodat, având aceeaşi caăldură a tactilităţii spirituale. Cela Neamţu face din proiectele ei de tapiserie pictură şi din pictură tapiserie. Aflată la apogeul creaţiei, îşi onorează vocaţia şi îşi respectă publicul, iar pe comentator îl obligă la un necondiţionat exerciţiu de admiraţie…

Valentin Ciucă

Cela Neamţu… Doamna de pe strada Doamnei

IMG_5933În Bucureşti, pe strada Doamnei, la nr. 9, se află atelierul plasticienei Cela Neamţu. O doamnă nu putea avea atelierul decât pe strada DOAMNEI. Dacă ai şansa să intri acolo începi să te multiplici.

Sunt în tapiseriile ei atâtea coloane, arcade, raze de lumină, transparenţe, cântece, armonii, grădini cu frumoasele lor fiinţe, altare, porţi, încât te poţi duce oriunde. Poţi fi chiar şi în Ierihon. Mă mişc cu foarte mare atenţie, nu cumva să dau peste ghemele de fire în culori nebănuite sau mai bine zis ştiute doar de ea.

Ea, care are acel simţ inconfundabil, acea ştiinţă prin care firul CÂNTĂ se unduieşte, devine trecere cromatică într-o tehnică care vine, spun eu, de undeva din zona medievală. Tapiseriile Celei au amprenta dumnezeirii. Degradeurile cu pasiunea ocrului şi firescul compoziţiei mă duc spre un tărâm al perfecţiunii cromatice. Mă aşez atent pe scaunul cu spătar din partea opusă a uşii. Nu am foarte mult spaţiu de mişcare. Cea mai importantă piesă de mobilier este ghergheful. Este făcut sănătos din bucăţi de lemn muncite cu ştiinţă. Are o deschidere de 3,80m.

Îmi explică de ce dimensiunea optimă, cea mai mare, pentru o tapiserie, ar trebui să fie în jur de 3,60m înălţime, din considerente tehnice. Când văd urzeala întinsă în cadrul de lemn sănătos am senzaţia unei harfe uriaşe. O văd pe Cela ciupind corzile întruchipând CÂNTUL, înrtuchipând armonii. Se întoarce spre mine, zâmbeşte, se aşează în cele din urmă pe un scaun fără spătar. Eu sunt musafirul şi am locul de onoare.

Privirea nu poate să nu cerceteze. Chiar dacă stau în acel colţ cu o mână sprijinită de masă nu pot să nu văd.
Văd în primul rand lumina din atelier datorită celor trei ferestre mari. Caut originile cromatice şi esenţa începutului. Ştiu că nu am nici o şansă, dar încerc. Mă mişc puţin pe scaunul cu spătar, mai schimb o vorbă şi privirea şi mâna mi se opresc pe cufărul de zestre din stânga care are o ferecătură din cupru. O piesă de familie veche de generaţii. “Lada asta a cărat multe şi a mers mult” – mi-a spus ea.

Cuprul a îmbătrânit, ar trebui aranjat cumva. Are însă, acea trecere cromatică a ocrurilor care te luminează şi încep să înţeleg sau aşa vreau eu să cred că de acolo vine această aplecare către degradeuri.
Este atât de frumos să crezi. La cufăr a lucrat vremea ajungându-se acum la o simfonie a trecerilor în aceeaşi gamă cromatică. În tapiserie Cela face acest lucru prin ştiinţă. Mă întreb apoi de unde şocul alternanţei cromatice. În stânga mea, deasupra ferestrei este o ceramică de Rădăuţi de tradiţie Colibaba. Puţin mai la dreapta, cam în stânga gherghefului, aşa cum stau eu, se află o icoană.

Recunosc o “Răstignire în patru câmpuri” de secol XIX, care are soluţia cromatică cea obişnuită, tradiţională, a complementarităţii culorilor. Este un desen simplu, dar cu acea curăţenie a transmiterii mesajului. Ochii mei se învârt şi văd atârnate undeva pe perete, în dreapta gherghefului, sulurile de hârtie cu schiţele tapiseriilor. Totul rdzr gândit până la o zecime de punct. Stau cuminte pe scaunul cu spătar. Mă uit la Cela care zâmbeşte şi înţeleg că sunt într-un templu. Un templu al unei DOAMNE.

Acum templul se află la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi
Mulţumim, Stimată DOAMNĂ

Dan Basarab Nanu

1 2