Ceasul astral

Pe Cela Neamţu am numit-o într-un film pe care i l-am dedicat “pasărea măiastră a tapiseriei româneşti”. Zicerea mi-au inspirat-o păsările cele fermecate din tapiseriile sale ţesute sau brodate, zburătoarele care cântă şi încântă frumuseţea. În vreme ce le plăsmuia la războiul de ţesut cu un fel de înaripare sălăşluitoare în făptura creatorilor de stripe şi cu iscusinţă şi răbdare de meşteră ţesătoare din cele născute să fie aşa, Cela şi-a pus ea însăşi aripi şi a început să plutească cutezător peste pajiştile tapiseriei, cele vrăjit policrome şi pline de florile fără de număr ale grădinii Raiului.

Dar drumul până la acest năzdrăvan zbor a fost unul golgotic. Cela s-a născut pe un picior de plai, pe-o gură de rai, în 16 iulie 1941, în urmă cu 70 de ani, ce se vor rotunji peste câteva zile. A văzut lumina într-o casă de oameni râvnitori şi cu frica lui Dumnezeu, pe o coastă a dealului Repedea, Acropolea Iaşilor, la Piciorul Lupului. Tata era ceferist. Îşi ridicase casa chiar lângă calea ferată, în apropiere de intrarea în tunelul Bârnova. Avea în grija sa schimbarea acelor şi a barierei. Mama, casnică, se caracteriza prin dârzenie, purta în gene frumosul şi avea din belşug vocaţia familiei, proverbială pentru femeile României acelor timpuri. Locul copilăriei şi copilăririi era unul mirific, atmosfera casei – caldă. Toate păreau a se rândui în matca cea prielnică. Însă se pornise războiul şi chiar dacă cei din seminţia Grigoraşilor nu-i simţiseră pârjolul, acesta i-a atins în cele din urmă amarnic. S-a petrecut în fierbintea vară a retragerii şi ocupării ţării din 1944. Tatăl obţinuse un vagon şi, conform ordinelor, îşi evacuase familia, nevasta şi copiii. În apropiere de Focşani, o bombă a lovit trenul exodului. I-a frânt Celei un picior şi a ucis-o pe una dintre surori.

Cu o forţă a oamenilor croiţi să înfrunte destine maştere, familia Grigoraş a intrat în lupta grea a supravieţuirii şi recuperării. Cela, grijită cu dragoste parcă nemărginită de părinţi, mai ales de mamă, şi-a canalizat toate energiile găsirii rostului şi temeiurilor existenţei. Salvarea a venit dintr-un dar al lui Dumnezeu. Copila fusese hărăzită cu simţul frumosului şi se consacrase încă de atunci slujirii acestuia. Remarcaseră harul şi profesorii cei mari ai Iaşilor, chirurgii Franke şi Chipail, cei care o vindecaseră şi o redaseră vieţii. Cela, neîntrecuta desenatoare a Liceului “Oltea”, nu reuşise din primul foc la Institutul “Grigorescu” şi se gândise să îmbrăţişeze cariera medicală. Cei doi doctori, care-i citiseră chemarea, o sfătuiseră să nu renunţe la drumul sortit. Mai mult, l-au rugat pe pictorul Nicolae Popa să-i dea nişte lecţii, ce i-au fost de mare folos. Încercarea următoare la institut s-a încununat de succes. Şi aşa s-a deschis calea şi a urmat suişul. Nu uşor, nu deodată desluşitor. Primii ani au fost cei ai picturii de şevalet. Tablourile acelei perioade, păstrate cu afecţiune în casa părintească de la Piciorul Lupului, vădesc forţă şi un fel particular de a vedea lumea într-un fin pendul între clasicitate şi un expresionism de coloratură nordică.

Dar nu aici era locul ei. L-a descoperit în ultimii ani de institut, mergând la Mănăstirea Putna, acolo unde se află câteva dintre tezaurele tapiseriei româneşti şi acea capodoperă care este “Acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop”. La Putna a trăit ceasul astral al iluminării drumului de umblat. Şi a mers pe acesta îndrăzneţ, tenace. Treptat, treptat, şi-a croit calea lactee, ducând în suflet lumina cu care se împărtăşise la Putna. Şi-a conceput ciclic opera. A logodit haute-lisee-ul cu broderia într-o expresie şi viziune proprii. A gândit creaţiile sale ca pe nişte iconostase, fie că era vorba de “Ferestre”, “Păsări”, “Hrisoave”, “Arheologii”. Monumentalitatea şi-a zidit casă durabilă în tapiseriile sale solare. Grandiosul se leagă organic cu detaliul revelator şi meşteşugit lucrat. Astfel se aşterne peste aceste plăsmuiri pecetea originalităţi. În general, chiar în lucrările de mici dimensiuni, în miniaturi, spaţialitatea amplă frapează. Urieşescul, atât de caracteristic Celei Neamţu, este îmbietor, prietenos, pentru că tapiseriile sale sunt scăldate într-o lumină ce te cuprinde.

Lumina este interior izvorâtoare, ca şi cea din icoanele meşterilor bătrâni. Arta sa e adânc impregnată de duhul religios al incintelor sacre ale Ortodoxiei româneşti. Tapiseriile au sclipătul odăjdiilor de preţ. Multe narează istorii cu sfinţi şi recompun în forme ingenioase motivele arhetipale ale arhitecturii bisericeşti. De altfel, Cela Neamţu şi-a petrecut ultimul timp migălind la un ciclu împodobitor, “Ferestrele Ierihonului”, pentru Aşezământul Românesc din Ţara Sfântă, unde vor fi trimise în viitorul apropiat.

Cela Neamţu a reuşit să distileze toate aceste elemente invocate aici în retorta sufletului ei sensibil. A dat la iveală o operă care impresionează prin suflul epic, dar şi prin emoţia degajată dintr-un lirism funciar. Aceste atribute creatoare îi conferă un loc între corifeii genului nu doar în România. Premiul cel mare al Salonului Internaţional al Artelor de la Paris din 2006 se constituie ca o dovadă de netăgăduit a acestei universalităţi.

În ceasul acela înalt al bucuriei trăit în capitala luminilor, gândul Celei, îmi place să cred, s-a dus săgeată şi spre Putna, în amintirea orei astrale a revelării vocaţiei. Sub semnul acestei fericite bătăi de ornic s-a temeinicit întreaga sa lucrare artistică, viaţa sa. O existenţă ce se reazemă solid, alături de trudă şi creativitate, dominante existenţiale fundamentale, pe neuitare şi recunoştinţă faţă de cei care i-au brodat cărarea, părinţii, fraţii şi surorile, soţul, copiii şi nepoţii, înaintaşii, semenii, adică raţiunile ei de a fi şi fiinţa.

Grigore Ilisei