Cela Neamţu… Doamna de pe strada Doamnei

În Bucureşti, pe strada Doamnei, la nr. 9, se află atelierul plasticienei Cela Neamţu. O doamnă nu putea avea atelierul decât pe strada DOAMNEI. Dacă ai şansa să intri acolo începi să te multiplici.

Sunt în tapiseriile ei atâtea coloane, arcade, raze de lumină, transparenţe, cântece, armonii, grădini cu frumoasele lor fiinţe, altare, porţi, încât te poţi duce oriunde. Poţi fi chiar şi în Ierihon. Mă mişc cu foarte mare atenţie, nu cumva să dau peste ghemele de fire în culori nebănuite sau mai bine zis ştiute doar de ea.

Ea, care are acel simţ inconfundabil, acea ştiinţă prin care firul CÂNTĂ se unduieşte, devine trecere cromatică într-o tehnică care vine, spun eu, de undeva din zona medievală. Tapiseriile Celei au amprenta dumnezeirii. Degradeurile cu pasiunea ocrului şi firescul compoziţiei mă duc spre un tărâm al perfecţiunii cromatice. Mă aşez atent pe scaunul cu spătar din partea opusă a uşii. Nu am foarte mult spaţiu de mişcare. Cea mai importantă piesă de mobilier este ghergheful. Este făcut sănătos din bucăţi de lemn muncite cu ştiinţă. Are o deschidere de 3,80m.

Îmi explică de ce dimensiunea optimă, cea mai mare, pentru o tapiserie, ar trebui să fie în jur de 3,60m înălţime, din considerente tehnice. Când văd urzeala întinsă în cadrul de lemn sănătos am senzaţia unei harfe uriaşe. O văd pe Cela ciupind corzile întruchipând CÂNTUL, înrtuchipând armonii. Se întoarce spre mine, zâmbeşte, se aşează în cele din urmă pe un scaun fără spătar. Eu sunt musafirul şi am locul de onoare.

Privirea nu poate să nu cerceteze. Chiar dacă stau în acel colţ cu o mână sprijinită de masă nu pot să nu văd.
Văd în primul rand lumina din atelier datorită celor trei ferestre mari. Caut originile cromatice şi esenţa începutului. Ştiu că nu am nici o şansă, dar încerc. Mă mişc puţin pe scaunul cu spătar, mai schimb o vorbă şi privirea şi mâna mi se opresc pe cufărul de zestre din stânga care are o ferecătură din cupru. O piesă de familie veche de generaţii. “Lada asta a cărat multe şi a mers mult” – mi-a spus ea.

Cuprul a îmbătrânit, ar trebui aranjat cumva. Are însă, acea trecere cromatică a ocrurilor care te luminează şi încep să înţeleg sau aşa vreau eu să cred că de acolo vine această aplecare către degradeuri.
Este atât de frumos să crezi. La cufăr a lucrat vremea ajungându-se acum la o simfonie a trecerilor în aceeaşi gamă cromatică. În tapiserie Cela face acest lucru prin ştiinţă. Mă întreb apoi de unde şocul alternanţei cromatice. În stânga mea, deasupra ferestrei este o ceramică de Rădăuţi de tradiţie Colibaba. Puţin mai la dreapta, cam în stânga gherghefului, aşa cum stau eu, se află o icoană.

Recunosc o “Răstignire în patru câmpuri” de secol XIX, care are soluţia cromatică cea obişnuită, tradiţională, a complementarităţii culorilor. Este un desen simplu, dar cu acea curăţenie a transmiterii mesajului. Ochii mei se învârt şi văd atârnate undeva pe perete, în dreapta gherghefului, sulurile de hârtie cu schiţele tapiseriilor. Totul rdzr gândit până la o zecime de punct. Stau cuminte pe scaunul cu spătar. Mă uit la Cela care zâmbeşte şi înţeleg că sunt într-un templu. Un templu al unei DOAMNE.

Acum templul se află la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi
Mulţumim, Stimată DOAMNĂ

Dan Basarab Nanu