Cela Neamţu şi triumful tapiseriei

Considerată multe secole un obiect pur decorativ, menit să umanizeze interioarele mai cenuşii sau să le dea un plus de strălucire şi splendoare narativă celor somptuoase, tapiseria şi-a depăşit pînă la urmă acest „handicap” interpretativ, bucurîndu-se, începînd din a doua jumătate de secol 20, de o asimilare categorică în familia artelor majore. La asta au contribuit proteismul inepuizabil al procedeelor de lucru şi stilurilor, tematica extraordinar de complexă, materialele cu varii structuri şi, nu în ultimul rînd, posibilitatea lor de vizualizare în expoziţii, muzee, sedii de instituţii cu impact internaţional ş.a.m.d.

La fel de complexe au fost şi reacţiile pozitive ale criticilor de artă, care au acceptat atît schimbările, cît şi continuarea nefastidioasă a normelor ei tradiţionale şi funcţionale. Mulţi dintre pictori şi sculptori au ieşit măcar o dată din slujirea propriei vocaţii, aplecîndu-se cu fervoare şi asupra tapiseriei. Dacă ar fi să amintim (asta numai la noi) pe Şerban Gabrea şi Florin Ciubotaru, cunoscuţii pictori români, creatorii uneia dintre cele mai impresionante tapiserii din istoria mai recentă a artei universale, aflată în incinta Teatrului Naţional Bucureşti, sau pe Nelu Bănulescu, alt pictor care a alăturat operei sale şi tapiseria, ne dăm seama că această zonă a artei este una care focalizează, interesează şi fertilizează.

Un remarcabil artist român, tapisiera Cela Neamţu îmi dă prilejul deloc convenţional, după ce am petrecut cîteva zeci de minute împreună în atelierul său incredibil de mic, din centrul Bucureştiului, îmbibat de esenţele şi respirările lucrului, să mă opresc o clipă asupra operei sale, întinsă pe cinci decenii. Schiţe, fire de lînă, nelipsitul război de ţesut, albume, semne ale unei frecvente şi febrile prezenţe ale artistei în acest habitaclu, pe care îl stăpîneşte aproape casnic.

Nu se poate vorbi despre arta ultimelor decenii româneşti fără a pronunţa numele Celei Neamţu, aşa cum nu se poate vorbi cu mărinimie despre zbor fără a vorbi despre aripile care-l măsoară.
Zecile de expoziţii din ţară şi din străinătate, premiile şi distincţiile cu care a fost răsplătită, existenţa unor lucrări în colecţii particulare de pretutindeni şi, nu în ultimul rînd, comentariile entuziaste ale criticilor de artă români şi străini sunt argumente solide pentru locul pe care istoria artei i l-a rezervat încă de pe acum.

Prolificitatea şi profunzimea operei sale, ţîşnite din luminozităţi şi pasiuni tradiţionale, vorbesc despre: măiestrie, consacrare, unicitate, inteligenţă şi expresivitate. Triumful recunoaşterii a venit cum nu se putea mai firesc, iar numele său este alăturat astăzi celor mai de seamă nume ale tapiseriei româneşti şi europene.

Piciorul Lupului (ce sintagmă de poveste!), judeţul Iaşi, este satul din care Cela Neamţu a plecat în lume, spre sfîrşitul copilăriei, ca să împlinească un destin care îmbinase pînă atunci mirificul şi fabulosul cu accidentalul tragic. A plecat încărcată cu vraja zonei şi cu autenticitatea cromatică a cusăturilor ţărăneşti pe retină. A plecat hotărîtă să ţeasă, în această lume plină de iluzii şi de reacţii vindicative, minunatele ei poeme-metaforă, într-o simbolistică asumată lucid, răspîndind fără saţiu rostirile, bucuriile şi încîntările. A poposit la început într-un deşert al ideologiei sumbre, l-a trecut cu bine după aşteptări şi, poate, frustrări, acomodîndu-se, simplificînd şi căutînd noi ritmuri, dialoguri, migăliri şi vertijuri creative. Cela Neamţu a început să lucreze în tehnică mixtă (broderie şi suspensii de fire) cu elemente de ornamentică şi jovialităţi ludice. A trecut apoi la evenimente istorice (ciclul HRISOAVE). A ilustrat cu nobleţe şi iubire vegetalul şi animalul mitic şi arhetipal (FLORI, PĂSĂRI, ROADE, CRÎNGURI) cu turbulenţe senine şi delicate luxurii. Au urmat spaţialităţile semnificative şi concentrarea spirituală (FERESTRE, ALTARE, CATEDRALE, ICOANE), celebrînd echilibrul, desenul avînd rigurozitate solemnă şi o tăietură perfectă.

Războiul de ţesut a fost motorul pe care vocaţia, pasiunea şi concentrarea spirituală şi emoţională l-au făcut să lucreze neobosit la cotele cele mai înalte ale gîndirii şi imaginarului artistic. Ataşată tehnicii haute lisse, cu rădăcini bine definite în meşteşugul tradiţional, artista şi-a construit cu cerbicie şi disciplină aproape monahală, din firele de lînă vopsite tăinuit, răsucite şi înfipte în trupul războiului ca seminţele pe un imens ogor, rodul magic al visărilor şi certitudinilor.

Creator care a recuperat şi şi-a asumat tradiţia întregii istorii a tapiseriei, Cela Neamţu a pus totodată în ecuaţie viziuni şi contemplări cu multiple rosturi palpabile. Ea nu s-a rătăcit printre iţele încîlcite ale unor himere profan-seducătoare, ci, cu o remarcabilă vigoare corectivă, a reluat un drum început cîndva, cu multe secole în urmă, şi i-a adăugat pavajul strălucitor al propriului har.

Tapiseriile Celei Neamţu, în arta românească, au deschis o sumă de plăsmuiri şi de trăiri care, fără să ne ferim de cuvintele mari, fac din creaţia ei o operă universală, erudită.
Ocrurile, brunurile, albastrurile puternice sau difuze, gamele de roşuri, griurile patinate reprezintă în sine un capitol special prin însoţirile lor rafinate. Munca intensă şi dificilă din ultimii ani la copleşitorul ciclu PORŢILE IERUSALIMULUI conţine în ea ceva dramatic şi misterios din confruntarea unui mare artist cu timpul religios şi istoric.

Iolanda Malamen