Recomandare pentru premiul Ioan Andreescu al Academiei Române – Cela Neamţu

Există la Cela Neamţu un aplomb al seninătăţii neatinsă de reversibilitatea circumstanţială a timpului. Artista nu a avut niciodată sfiala începuturilor adiacente sau dibuitoare. În tot ceea ce face, etapele evolutivese succed cu o siguranţă de sine lipsită de efecte spectaculoase. Atmosfera festivă, de o gravă solemnitate, pe care compoziţiile sale o propagă este discret învăluitoare, ca o bunăvestire.

Cu Cela Neamţu timpul a avut întotdeauna rabdare, pentru că niciodată nu i-a cerut-o. Opera sa nu este motivată causal în concretul biographic al vieţii ci izvorăşte, pur şi simplu, cu spontaneitatea sărbătorească a naşterilor fără dureri. Măreţia implicită se arată a fi în firea lucrurilor. Artista este o laborioasă a tăcerilor fertile, o Penelopa pentru care Ulise soseşte seara. Neaşteptat. Antidestinul nu i-a descoperit, niciodată, călcâiul vulnerabil lăsând impresia că nici nu l-ar avea. De aceea, poate, loviturile au ricoşat, intimidate, din start. Prolificitatea uimitoare nu este dată de varietatea superficială a motivelor ci de excelenţa lor funciară. Necăutată cu orice preţ, dar descoperită la timp, unicitatea survine neaşteptat, ca o stare de graţie, care nu se teme de anonimatul anodin.

Remarcată, cu brio, încă de la debut, prezenţa sa în expoziţii personale, manifestări de grup, cu program sau întâmplătoare, saloane naţionale şi internaţionale, i-au adus de timpuriu o glorie deplin meritată. Beneficiind de o empatie solară, Cela Neamţu, prin evoluţia sa, de o liniaritate exemplară, fără dibuiri sau încleştări patetice, a lăsat, în permanenţă, impresia că ştie ce vrea, de unde vine şi încotro se îndreaptă efortul său.

Parcă ar fi fost singură pe o tablă de şah, în dubla ipostază de partener şi adversar totodată, dejucând uneltirile malefice ale antidestinului, care bătea mereu în retragere, în derută, pe două fronturi, incapabil să arbitreze. Întotdeauna, antidestinul era astfel obligat să-I facă jocul şi paradoxal, chiar să se bucure el însuşi de superbia întâmplării. Cela Neamţu se afirmă în cadrul unui clasicism a cărui modernitate ignora decadentismul subiacent (dar nu inerent) al acesteia. Aşa se explică empatia solară, luminoasă, fără să fie orbitoare, a romantismului său implicit, care nu se lasă niciodată atins de vreo boare expresionistă. Unice, în felul lor, şi nu numai, Ferestrele şi Porţile, Palatele şi Catedralele, Păsările odihnindu-se sau plimbându-se pe vânt, evocă, fiecare în parte, paradisul nepierdut dar aflat întotdeauna în orizontul palpabil al privirii. De aceea, în faţa operei sale nu se poate vorbi de o nostalgie a paradisului ci de iminenţa lui.
Iată doar câteva repere menite să contureze profilul inconfundabil al unei personalităţi unice, în contextual internaţional al vieţii artistice contemporane. Ne înăduim să subscriem, cu toată căldura şi convingerea, la încununarea academică de prestigiu pentru care a fost recomandată.

Octavian Barbosa