Revelaţiile tapiseriei

Tapiseria – imagistică în fire de aur, de lînă ori din alte materiale – e „pictură“ cu statut particular. Tapiseria artistică – stimulată, în Renastere si mai tîrziu, de către mai marii epocilor, lansată în saloane celebre, fusese un indicator al somptuosului, al bogătiei si al retoricii de curte. Tapiseria de altădată însemna optiune pentru frumosul ambiental, înfiintînd cadrul adecvat grandorii.

Patruzeci de ani de cînd Cela Neamtu, initiată intelectual la Iasi, formată estetic la Bucuresti (unde-si are atelierul), actionează programatic întru cultivarea unei arte care, în Putna stefaniană, cunoscuse un moment de referintă. Perseverenta, harul si pacienta moldovencei pornite în lume de lîngă Iasi, dintr-un spatiu cu însemne evocatoare sadoveniene, relevă, pe de o parte, adeziune ontică la permanente, la spiritul înaintasilor, pe de alta disponibilităti sintetizînd ethosul unui Eu născocitor.

La Cela Neamtu, motivele consacrate, tipice, punctînd mentalităti arhaice, devin – gratie reasezării lor în cifru personal – creatii esentializate; evocări în linie tonală legendară. Timpului fizic plurisecular, stabilizat, i se suprapune expresiv un timp melodic reverberînd liric. Ceremonialul, repetitivul, mostenitul, conventiile în interactiune, acestea transcend în cînt si poezie.
Trecute prin filtrul selectiv al artistei, idei si reprezentări reapar în ipostaze vădit proaspete; privitorilor li se propune sistematic un figurativ tandru, în lumină nouă; sonorităti de care – pînă la ea – fuseseră lipsiti. Discursul plastic, sprijinit pe simetrii si ritmuri pregnante, îsi asumă o functie superior-initiatică balansînd unduitor între vizibil si bănuit. În luna mai a acestui an, creatoarea se confesa succint: „Sunt un om obisnuit care face lucruri neobisnuite; har pe care m-am străduit să-l completez muncind si instruindu-mă (…) Trebuie să fii un foarte bun desenator, un foarte bun colorist, chiar si un foarte bun sculptor…“. O intensă nălucire ducînd spre inefabil, pasionalitate si extatism metafizic prezidează fericit la originea compozitiilor sale de rapsod si arhitect. Desenul, totdeauna în linii curbe, totdeauna laconic, reductionist, în prelungirea noimelor folclorice, relationările între volume si cîmpuri conexe asigură originalitatea actului narativ.

Pe scurt, cromatismul vibratil, constant luminos, tine de o poetică savantă în care pulsează rezonantele unui psihism senin, geometric. Simfonismul său coloristic, refractar crizelor dramatice, invită dincolo de profan, înlesnind contemplarea, pregătind parcă dialogul cu divinul.

Sigur este că Fereastra, totdeauna elocventă, despicătură verticală în zid, are – la Cela Neamtu – pe lîngă destinatia arhitectonică – functie plurală. E o metaforă simbolică obsedantă, frecvent reluată în variante cu destin poetic. Monumentală, alungită, ademenitoare, fereastra comportă nu doar două dimensiuni, ci trei. Pe scurt, exteriorul cată spre interior, mai precis spre spatiul misterios în care veghează însusi Dumnezeu. Dar dincolo de afară si de înăuntru mai e ceva: înaltul – reper ascendent spre cer. Divinul, transcendentul, absolutul, repere corelative, se adresează fără cuvinte sufletului căutător de puritate. Patru din cele sapte tapiserii de dimensiuni ample (250/150 cm) – unele în lucru –, tapiserii-ofrande pentru „Asezămîntul românesc“ din Ierihon (Israel), construit anii acestia, se înscriu memorabil în seria Ferestre. Tapiserii în tehnică haute lisse, cu margini înfătisînd chipuri sacre în notă bizantină. Întrebare: Cîte ferestre a imaginat, în totul, Cela Neamtu? Vreo cîteva zeci – printre care: Ferestrele inimii, Ferestrele cerului, Ferestrele Iasului, Fereastră manuelină, Fereastră pentru Luceafăr, Fereastră pentru Ana, Altar pentru părintii mei, Raze de lumină – toate în desfăsurări poematice complementare; în spiritul ideii de ciclu, toate duc spre un centru cumulativ: sacrul. Un cuvînt despre chenarele în torsadă, ca niste frînghii împletite; astfel de torsade îsi asociază, de regulă, detalii vegetale, frunze si ciorchini de boabe.

În rezonantă directă cu ferestrele, de observat Raza, prezentă diafană, magică, însufletind (feeric) suprafetele si imprimînd materialului textil (tapiseriei) luciri mirifice. Arcada (sau bolta) cheamă la reprezentări curbe, atît de caracteristice rafinatei artiste. În ansamblu, creatiile sale se constituie într-un recital de laudă adresat înaintasilor, constructorilor de stil românesc. Nu o dată, Cela Neamtu se întîlneste – utilizînd instrumente proprii – cu V. Voiculescu (cel din Poeme cu îngeri) ori cu Ion Pillat (din Biserica de altădată). La fel cu acestia, ea merge spre arhetipuri, le descifrează; transpar, în tapiseriile sale, ecouri uitate, voci din prag de lume; pe aproape îi este un Blaga-gînditor vorbindu-i de „orizonturile inconstientului“. Din puncte si noduri textile, contemporana noastră construieste si adună îngeri, serafimi, icoane in vibrato; tentată de simboluri, ea reinterpretează semnele zodiacale.

În traditie ornitologică Pasărea oscilează necontenit între pămînt si cer; păsările Celei Neamtu apartin însă, mai degrabă, pămîntului. Impresionează fabulosul, fantasticul, festivalul de Păsări flori, Pasărea imperială, Pasărea regală, Pasărea diminetii, decorativul fonic din Sfat în crîng. Lumina paradisului a căzut pe pămînt favorizînd o Pax magna – pace năzuită anterior de Blaga. Niciodată tristete metafizică; niciodată ardere si flăcări ca la acestia, ci exultantă si uimiri. Apropiate paradisului eminescian si candorii, figuratiile sale de acest gen bat spre esoteric si miraculos. Penajul sau – cum scria Eminescu – penetul e obiect de scînteieri cromatice; coada Păsării regale, cu irizări de poveste, face palpabilă minunea.

Cele mai multe tapiserii ale Celei Neamtu figurează în muzee si colectii de peste hotare. Cele pe care le-am admirat (în expozitia din septembrie), la Iasi, sînt mostre de virtuozitate în absolut. O sumedenie de premii, între care, recenta „Medalie de Aur“ a Salonului Artistilor Plastici Francezi (editia 217, Paris) ratifică pozitia de prim-plan a unei mari creatoare.

Constantin Ciopraga